Zece ani de „Dama de Treflă”

Într-o zi de încă vară și aproape toamnă, pe 2 septembrie 2014, a apărut pentru prima oară în văzul tuturor proiectul Dama de Treflă sau proiectul vieții mele sau viața mea ascunsă la vedere, oricum vă place.

În ziua aia, fără să știu, am pus o mască pe o parte din sufletul meu, una care arareori văzuse lumina zilei, și i-am dat drumul acelei părți de suflet să umble de nebună prin lume cu promisiunea că n-am s-o las prea des să fie rănită.

Spoiler alert: Mi-am încălcat promisiunea de prea multe ori.

Fără să fi planificat înainte. Fără să fi avut ceva concret în minte. Cu simpla dorință de a scrie și de a fi citită, așa a apărut Dama de Treflă, acest proiect care a schimbat vieți, care a adus lacrimi în priviri și zâmbete pe buze, care a deranjat câteodată, care a surprins și poate că a și dezamăgit, dar care, înainte de toate, m-a întregit într-un fel ciudat, ciudat pentru că mai înainte de a mă întregi a fost nevoie să mă înjumătățească, să se desprindă din mine, ca ceva complet individual și însetat să crească pe cont propriu.

Iar acel ceva tot crește de zece ani de zile, atât de mult încât uneori nici nu îmi vine să cred că rădăcinile sale sunt la mine.

M-am tot uitat înapoi în ultima vreme și îmi spun că aș fi putut să fac totul altfel, mai bine, dar în același timp, dacă mi s-ar da șansa să schimb ceva, nu aș schimba nimic. Fiecare clipă, bună sau rea, m-a adus aici. Fiecare încurajare sau descurajare mi s-a lipit de piele până m-a făcut cine sunt azi. Și nu aș schimba nimic.

Mi-ar plăcea să mai am și astăzi același entuziasm de la început, la fel cum mi-ar plăcea să fi avut atunci cuvintele de azi, mai coapte și cu tăișuri ceva mai fine.

Mi-ar plăcea să îmi dau voie să mă bucur de fiecare zi de azi fără să o compar cu ziua de ieri, fără să am așteptări de la ziua de mâine. Dar nu pot.

Și mi-ar plăcea să pot spune că totul a fost ușor și frumos, dar nu a fost. Adevărul e că nu a fost.

Partea nevăzută de lume a Damei de Treflă e plină de nopți nedormite, de muncă, al naibii de multă muncă, de frustrări, de lacrimi, de sentimente de insuficiență, de dorință de renunțare, de resemnare, de întrebări la care, poate, încă mai caut răspunsul, de fire albe de păr, sacrificii. La fel de plină pe cât e și de zâmbete, mesaje care cauzează zbateri frumoase în suflet, fluturi în stomac, confesiuni, mulțumiri, împliniri, mai ales împliniri.

Cu toate astea, bune și rele adunate, recunosc că au fost momente în care mi-am dorit să renunț, momente în care nu mai vedeam rostul și mă întrebam dacă sacrificiile pe care le fac nu sunt prea mari, dacă nu cumva dau mai mult decât mi se oferă. Mi-a fost teamă că nu voi mai avea de unde să dau, că locul ăla din care izvorăsc cuvintele va seca într-o zi și că eu am să mă trezesc pustiită.

Atunci am schimbat macazul.

Aș vrea să spun că nu mi-am dorit să devin egoistă în scris, dar aș minți, pentru că cel mai bine și mai frumos am scris atunci când am făcut-o pentru mine și pentru nimeni altcineva, atunci când nu am mai încercat să intru în sufletul oamenilor, ci doar i-am lăsat pe ei să intre în al meu, ca într-un muzeu în care totul e împrejmuit cu sticlă securizată ca să nu cumva să strice cineva ceva, voit sau nevoit.

Abia atunci am înțeles că asta e singura cale în care nu ți se usucă sufletul tot dând, iar cuvintele nu îți seacă niciodată. Abia atunci.

Și încă mai sunt atâtea povești de spus, atâtea lecții de învățat, atâtea sentimente de așternut pe hârtie.

Am visat ziua asta altfel, ăsta e adevărul, am visat-o specială, cu artificii și minuni, dar nu e, nu a fost. Nu am o carte nouă, nici măcar promisiuni. Nu am pentru voi ceva ce nu v-am mai dat înainte, așa că vă ofer ce știu eu mai bine, cuvinte, măcar câteva, și mărturisirea că Dama de Treflă nu a obosit. Sau a obosit, dar nu cât să renunțe.

Acum zece ani nu o vedeam pe Dama de Treflă aici, așa că cine știe ce ne vor oferi următorii zece. Ce pot spune este că voi continua să scriu. Am încercat să mă las, pe cuvânt! Nu pot. Așa că, atât cât veți vrea să mă citiți, voi fi aici, iar când nu veți mai vrea să mă citiți, eu tot voi scrie.

Un ultim lucru pe care vreau să-l mai spun și poate cel mai important din tot ce ați citit până aici e că nimic din ce am trăit în acest vis împlinit nu s-ar fi putut întâmpla fără oamenii care mi-au citit, iubit și dat mai departe cuvintele. Fiecare apreciere, comentariu de încurajare (și de descurajare), fiecare distribuire, mesaj, carte cumpărată, laudă scăpată unei colege la muncă, fiecare tatuaj, recenzie, postare despre cărți, totul m-a ajutat, m-a întărit și m-a făcut să simt că, prin cuvintele mele, am putut să fac pentru cineva, chiar și pentru câteva clipe, ca lumea să pară un loc mai bun.

Iar pentru asta vă mulțumesc, indiferent cât de mic poate părea acest cuvânt! Îți mulțumesc ție, cea sau cel care citești!

La cât mai mulți ani!