Mi-ar fi plăcut să pot spune că era septembrie și ploua, dar era doar septembrie, o zi de încă vară, iar cuvintele clocoteau, cerând să iasă la lumină.
După aproape doi ani în care îmi lăsasem gândurile să zboare libere pe internet prin diverse pagini de Facebook rămase acum ale nimănui, am decis că venise vremea să le fac acestor gânduri un cuib numai al lor.
Nu a fost nimic premeditat sau adânc cugetat înainte, a fost ceva care pur și simplu s-a întâmplat.
De ce Dama de Treflă?
Am primit întrebarea asta de sute de ori până acum și niciodată nu am știut care e, de fapt, răspunsul potrivit și adevărat.
Aveam un pachet de cărți de joc pe birou când am creat pagina. Știu că mi s-a părut puțin anapoda faptul că dama e singura femeie din pachet. Știu că voiam cu tot dinadinsul să scriu sub anonimat și că aveam nevoie de un pseudonim.
De ce tocmai Dama de Treflă nu mai știu exact. Poate că pseudonimul m-a ales pe mine și nu eu pe el. Poate că așa a fost să fie, pur și simplu.
Abia mai târziu am căutat sensuri și înțelesuri, iar ele s-au potrivit la fel ca ultima piesă dintr-un puzzle.
Nu m-am așteptat niciodată ca Dama de Treflă să capete proporțiile pe care le-a căpătat. Nu m-am așteptat ca oamenii să se regăsească în cuvintele mele. Și cu siguranță nu m-am așteptat să merg pe drumul acesta atâția ani. Dar cuvintele nasc alte cuvinte. Aprecierea naște sete de și mai multă apreciere. Și, fără să îmi dau seama, am fost prinsă într-un angrenaj care se autoalimenta.
Privind în urmă, îmi dau seama că asta era singura cale ca totul să se întâmple, fără planuri și fără așteptări, așa cum se întâmplă de obicei cele mai frumoase lucruri.
Nici când am început să scriu pe blog, în ianuarie 2015, nu am avut prea multe așteptări, chiar dacă pagina de Facebook creștea văzând cu ochii, pe mine încă mă mai măcinau nesiguranțele și îndoielile, pe bună dreptate.
Îmi dau seama acum cât de crude îmi erau cuvintele, cât de naivă mi-era scriitura, cât de aspru judecam lumea și cum o împărțeam în alb sau negru, niciodată în culori.
Îmi dau seama acum, când nu mai judec lumea, dar mă judec pe mine, că totuși nu am greșit cu nimic, am dat ce aveam, cum puteam și am luat înapoi ce mi s-a oferit.
Aș face altfel? Poate.
Regret ceva? Nu regret nimic.
Am scris ca o nebună, cuprinsă de o febră care mă făcea fericită. Scriam două articole pe zi, postam constant, răspundeam la mesaje, îmi cunoșteam cititorii virtuali mai bine decât cunoșteam oamenii de lângă mine. Dama de Treflă nu mai era doar o umbră a mea. Eu ajunsesem să fiu umbra ei. Trăiam pentru ea, pentru că îmi oferea aprecierea și împlinirea pe care nu reușeam să le găsesc în viața de zi cu zi.
Iar toată această nebunie a culminat cu propunerea de a publica prima carte.
În primele zile nici nu mi-a venit să cred. Visam încă din copilărie să scriu cărți și o singură dată în viață îndrăznisem să verbalizez și să îmi asum acest vis, iar răspunsul primit nu fusese nici pe departe cel așteptat. Așa că renunțasem să mai vorbesc despre vis. La vis nu mi-a trecut nicio secundă prin minte să renunț.
Treptat, m-am obișnuit cu ideea, iar entuziasmul a fost înlocuit de teamă. Teama de a nu fi înțeleasă. Teama de a nu mă ridica la nivelul așteptărilor. Teama de a fi respinsă. Erau multe temeri. Și s-au materializat toate, dar pentru fiecare dintre ele s-a întâmplat și reversul medaliei, de sute de ori mai bine și mai frumos.
Știu că multor oameni primele mele cărți le-au lăsat un gust amar. Le-am citit recenziile. Unora le-am dat dreptate. Am plâns. Am vrut să renunț.
Dar mai știu și că sunt sute de femei, cu adevărat sute de femei care s-au regăsit în aceste cărți, care au înțeles că meritau mai mult, care au învățat să se iubească și să caute acel bine care nu le era oferit. Știu că sunt oameni pe care la un moment dat în viețile lor i-am salvat, măcar puțin, prin cuvinte de care au putut să se agațe ca de niște mâini întinse de ajutor. Eu știu toate astea. Oamenii care m-au judecat nu știu.
Iar pentru mine, acest bine pe care l-am făcut valorează mai mult decât toate criticile sau aprecierile din lume.
Cu timpul, cuvintele au început să mi se coacă. Eu am început să mă regăsesc ca om care scrie și totul a devenit mai ușor.
Nici acum nu știu exact cine sunt ca autor. Încă mă mai surprind propriile-mi cuvinte. Încă mă gândesc să renunț. Încă iubesc să scriu.
A fost o vreme, nu demult, în care am crezut că mi s-au terminat poveștile. Eram gata să pun stiloul și tastatura în cui, dar vremea aia, pară-se, a trecut. Iar eu mi-am dat seama, ca de fiecare dată, că toate golurile pline cu nimic în care am căzut de-a lungul timpului au fost săpate chiar de mine, de nimeni altcineva.
Mai departe nu știu ce va fi, sper doar că va fi frumos și că am să vă regăsesc mereu aici pe voi, oamenii mei.
Când privesc înainte, nu reușesc să zăresc cât de departe merge acest acest drum, ceea ce e bine, căci drumul prea lung sperie, iar drumul prea scurt poate să sperie chiar și mai mult. Când privesc înapoi, văd sute de mii de oameni care la un moment dat și-au asumat că vor să citească mai mult de la mine, sute de mii de oameni care mi-au cumpărat cărțile și le-au așezat în casele lor, sute de mii de oameni în ale căror sufletele am încăput și care, la rândul lor, au încăput în sufletul meu.
Și îmi place că nu știu încotro mă îndrept. La fel de mult îmi place și că am atâtea de cărat după mine, la fiecare pas.
Iar pentru cei care ați ajuns până aici fără să vă fi plictisit, aș vrea să mai spun că anii de existență ai Damei de Treflă nu mi se datorează numai mie în totalitate. Eu sunt omul care a scris și care încă mai scrie, însă cuvintele mele nu ar fi putut niciodată să ajungă atât de departe fără alți câțiva oameni care m-au ajutat, m-au susținut, m-au îmboldit și mi-au arătat sensul când eu singură nu am reușit să fac toate astea.
Le voi fi mereu recunoscătoare acestor oameni pentru tot ce au făcut, așa cum vă sunt recunoscătoare și vouă, cei care mă citiți. Fiecare apreciere, like, comentariu, share, lectură, carte cumpărată, recomandare, recenzie, toate astea m-au ajutat să merg mai departe și să îmi dau seama că ce fac eu contează și că poate schimba, măcar puțin, foarte puțin, lumea.
Cronologie:
