Așa se scurge viața, de la un om la altul, de la un sentiment mai ușor de dus la altul care abia poate fi urnit.

Mi-a plăcut mereu să merg cu autobuzul, cu tramvaiul, cu trenul și în general cu mijloace de transport în care se adună străini ca să își intersecteze viețile pentru câteva stații, doar pentru ca mai apoi să nu se mai întâlnească niciodată și nici să nu își mai amintească pentru vreo clipă că s-au întâlnit.

Îmi plac locurile care privesc spre spate, străbătând drumul pe dos, așa cum n-ar trebui să se facă, mergând înainte și privind înapoi, un drum care surprinde de fiecare dată, pentru că nu știi unde te poartă, arătându-ți doar de unde ai plecat.

La cincisprezece ani am început să fac naveta. N-am terminat-o nici în ziua azi. Și am impresia câteodată că așa se scurge viața, de la o destinație la alta, de la un om la altul, de la un sentiment mai ușor de dus la altul care abia poate fi urnit, mereu în mișcare, pe drumuri, câteodată bătând pasul pe loc, alteori mișcându-se într-un ritm amețitor.

Și mi se pare că de prea puține ori ne uităm alături, la cine ne stă aproape, la imaginile care se succed pe rând în fața ochilor noștri și care nu vor mai fi niciodată la fel. De prea puține ori ne uităm în noi înșine, la ce simțim, și ajungem să înțelegem prea târziu cine am fost, abia când începem să ne desprindem de acel sine și să-l privim cum se îndepărtează, la fel ca un străin care a coborât din autobuz cu câteva stații mai devreme.

Obișnuim să ne concentrăm pe destinație, convinși că suntem conduși de altcineva și că trebuie să ne supunem unui ritm anume, ca să nu rămânem în urmă. Doamne ferește să rămânem în urmă! Doamne ferește să ne oprim pentru o clipă și să ne bucurăm de acea clipă, exact așa cum e!

De asta mi-au plăcut mereu locurile care privesc spre spate, mă ajută să uit încotro mă grăbesc. Mă ajută să îmi amintesc de unde am plecat. Îmi arată drumul pe care am să mă întorc la un moment dat.

Și de asta îmi place uneori să merg cu mijloace de transport în comun, pentru că, dacă ar fi după mine, nu m-aș opri niciodată. Dacă sub picioarele mele s-ar afla pedala de frână, nu m-aș îndura să o apăs, prea grăbită să ajung unde mi-am propus. Așa, mă văd nevoită să mă opresc din când în când, din loc în loc, să îmi trag sufletul și să mă uit în jurul meu, să mă bucur de tot ce mă înconjoară.

Iar ce am scris aici s-ar putea să fie una dintre metaforele mele preferate despre viață.