Ce hazard frumos e iubirea!

Ce hazard frumos e iubirea!
Cum adună ea străin lângă străin, laolaltă, și îi leagă strâns unul de altul, cu noduri duble într-un „noi”, până când ajung să uite unde începe unul și unde se termină celălalt.

Cum scoate la iveală imperfecțiuni peste care nu ai fost în stare să treci, i le arată celuilalt, iar celălalt, în loc să te iubească mai puțin sau să plece, se trage mai aproape și te învață cum să te iubești, cum să accepți aceste imperfecțiuni ca făcând parte din frumosul ce ești.

Cum ți se cuibărește în piept și se topește până umple toate acele fisuri care au rămas în urmă după ce te-ai frânt. Cum umple fiecare gol. Cum dă sens acolo unde nu a mai existat unul de prea multă vreme.

Cum se întâmplă, pur și simplu, dintr-odată, ca un foc care se aprinde către cer și continuă să ardă mai mult decât ai fi crezut vreodată că e cu putință, alimentat de resurse de suflet despre care nu ai știut că zac ascunse în mijlocul pieptului tău.

Ce minunată e iubirea!

Cum te dezbracă ea de tot ce știai și nu știai despre lume, doar ca să te învețe că, până la urmă, ce contează, de fapt, nu e nici ce îți rămâne prin buzunare, nu sunt nici pașii care îți umblă prin viață, veșnic trecători, niciodată statornici, ci că ce contează cu adevărat sunt acele zbateri de inimă care nu s-au risipit în van și au contat și au rămas în amintire, fără vreo posibilitate de a fi uitate, nici ele, nici cei sau cele care le-au provocat.

Cum se înfiripă iubirea, nebuna asta fără minte, în fiecare colțișor crăpat, în fiecare dor și disperare, ca să lege și ca să adune, ca să țină laolaltă și, în cele din urmă, să vindece.

Ce frumoasă e iubirea!

Cum te despoaie de toate pieile vechi și de cine ai fost înainte și cum te îmbracă în ceva atât de frumos încât ajungi să nu te mai recunoști și să îți placă mai mult ca niciodată cine ești.

Ce adevăr dumnezeiesc e iubirea!

Și ce minciuni drăcești sunt toate cele care pretind că sunt iubire, fără a fi, de fapt!