Pentru mine, fericirea are poartă și gard, cireși de iunie, miros de tei și de crini.

            Când pleci de acasă, pleci după mai bine, pleci după fericire, după orizonturi mai largi și oportunități pe care înainte nu le-ai avut. Pleci pentru că te simți prea mare într-un loc care nu îți mai vine la fel de bine, așa cum nu-ți mai vin nici hainele de când erai copil. Pleci pentru că ai tot crescut și pentru că de la un anumit punct e normal să vrei să crești într-o pădure și nu în glastra în care te-ai născut.

            Și ai dreptate să pleci, așa cum fiecare pasăre are dreptate să zboare din cuib atunci când cerurile toate i se deschid înainte, înspăimântătoare și amăgitoare în același timp. Ai dreptate să pleci, pentru că lumea asta în care trăim e prea mare și cu toții avem nevoie la un moment dat să ne simțim mai mici, la fel de mult cum avem nevoie să ne simțim mai mari decât suntem de fapt.

            Dar adevărul e că, oricât de departe ți s-ar întinde orizonturile, oricât de bine ai găsi după ce ai plecat și oricâte fericiri ți-ar ieși în cale, acasă are întotdeauna o liniște aparte, ca și cum numai acolo ar sta lumea întreagă pe loc și s-ar odihni.

            Ai dreptate să pleci. Și ai dreptate să te întorci.

            Pentru mine, fericirea crește mai bine la sat, e pe jumătate sălbatică și pe jumătate blândă și se rostește în cuvinte puține, dar rumegate îndelung.

            Pentru mine, fericirea are poartă și gard, cireși de iunie, miros de tei și de crini; are apusuri care se destramă în vârfuri de deal și pisici care își topesc zilele stând tolănite lângă temelia casei; are ceaune în care fierbe dulceața și sărutări pe tâmplă de la omul iubit.

            Mie, fericirea îmi tihnește mai bine în lumi mai mici, acolo unde mă văd nevoită să mă dezbrac de ambiții și visuri înainte să pășesc în ele, din cauză că n-aș avea loc pe poartă dacă m-aș încăpățâna să le iau după mine.

            Și cred că fiecare om are nevoie de un astfel de loc, de o lume mai mică pe care să o poată cuprinde cu ochii, de la început până la sfârșit, dar și cu sufletul, de la țărâna de pe jos și până sus, la bucata de cer care îi acoperă lumea micuță, căci spre deosebire de iubirea care umple până la refuz orice spațiu pe care îl găsește, fericirea e ceva mai capricioasă. Fericirea e atât cât e, atât cât îi dai voie să fie, condamnată, de noi înșine, niciodată de altcineva, la comparații care nu își au rostul și măsurători pentru care încă nu s-au inventat instrumentele potrivite.

            Și mai cred că, indiferent cât de departe am alerga după fericire, rădăcinile ei se află acolo unde se află și rădăcinile noastre, ca și cum ne-am naște deja cu ea, dar nu și cu capacitatea de a o găsi sau vedea.