Pe mine m-au crescut mâini muncite

Pe mine m-au crescut mâini muncite, cu noduri și bătături, mâini care nu au avut posibilitatea să îmi dea totul de-a gata, pur și simplu pentru că nu s-a putut, dar care mi-au dat tot ce au avut, din suflet. M-au învățat ce înseamnă să muncești, să te zbați, să îți dorești, să nu aștepți de la alții nimic pentru că, cel mai adesea, aștepți în zadar. 

M-au crescut oameni care toată viața lor au știut să meargă mai departe, indiferent cât de greu ar fi fost trecutul pe care îl cărau în spate, oameni obișnuiți să strângă din dinți și să își lase destinul, acolo unde nu a depins de ei, în voia lui Dumnezeu. 

De la ei am învățat și respectul și demnitatea, tot de la ei am învățat să nu renunț niciodată la mine însămi pentru alții și să nu mă mulțumesc cu mai puțin decât merit.

Mi-au arătat, acești oameni care m-au crescut, că viața nu e întotdeauna ușoară, dar mi-au arătat și cum se trece peste greutăți. Am știut când aveam și când nu aveam, am știut când era mai greu sau când era mai ușor. Nu m-au crescut cu secrete și minciuni, mi-au explicat și m-au ajutat să înțeleg de ce sunt atâtea diferențe între oameni. M-au făcut să vreau mai mult, atât pentru mine, cât și pentru ei. 

Dar, cel mai important, mi-au dat motive să nu uit niciodată de unde am plecat, căci în viața nu e mereu vorba despre distanțe parcurse și despre destinații la care ai visat. De cele mai multe ori, în viață, e vorba despre acele puține locuri și acei câțiva oameni la care sufletul te îndeamnă, orice ar fi, să te întorci.

Pe mine m-au crescut mâini muncite, cu noduri și bătături. Mâini care mângâie și alină. Mâini care mă vor face întotdeauna să mă simt acasă, oriunde am fi, mâini care se vor afla întotdeauna la capătul rădăcinilor mele și care abia aștept să mă strângă în brațe din nou.