La unul dintre capetele sufletului e o pereche de mâini
Ți-am scris adesea fără să știi, în cărți pe care nu le-ai citit încă și în caiete vechi, în notițe uitate, ți-am scris și în poezii.
Ți-am scris pentru că mi se pare că vorbele se pierd pe lângă noi, pentru că în cuvântul scris zace o urmă de veșnicie.
Ți-am scris și îți scriu și acum pentru că nu știu să îți vorbesc, pentru că încă ne doare, la fel de crunt, pentru că rănile sunt încă vii, iar atunci când rănile sunt vii, nu mai există cuvinte, doar strigăte pe care prea puțini le aud.
M-a învățat greșit, lumea asta în care trăim, că ochii sunt oglinda sufletului, că acolo trebuie să privești dacă vrei să îi vezi pe ceilalți așa cum sunt pe dinăuntru, așa cum nu se arată nimănui; că acolo trebuie să privești dacă vrei să te vezi pe tine și felul în care te-a schimbat atingerea omului în ai cărui ochi te oglindești.
Dar m-au mințit. Nu aveau dreptate, nu-i așa?! Nu aveau. Nu în ochi se oglindește sufletul.
Ți-am scris frumos până acum, Doamne, cât ți-am mai scris, dar am învățat amândoi într-un timp mult prea scurt că vine un moment anume când cuvintele se termină și oricât le-ai căuta, oricât ai râcâi cu degetele goale după ele, până pe fundul sufletului, ele nu mai sunt.
Mie și ție, cel mai iubit dintre oameni, ni s-au terminat acum ceva vreme cuvintele. Și în tot răul care s-a întâmplat, a fost bine că s-au terminat, pentru că am aflat amândoi ce se află la capetele sufletului.
La un capăt de suflet ne aflăm tu și eu, înnodați prea strâns de tot ce s-a trăit și tot ce ni s-a promis, de tot ce a încercat să ne separe, trăgând de noi în direcții diferite, de sentimente pentru care nu mai există cuvinte.
Iar la capătul celălalt se află o pereche de mâini, aceleași mâini în care am căzut de unde nu credeam că se poate cădea, aceleași mâini care șterg lacrimi și mângâie și strâng la piept, aceleași mâini de care ne-am agățat când nimic altceva nu a mai rămas.
Ți-am scris atât de mult fără să știi... Și îți scriu și azi, ca o amintire a durerii care încă mai trece, ca o mărturie ascunsă în văzul tuturor, ca o promisiune nerostită a faptului că la un capăt de suflet suntem legați strâns, iar la celălalt ne ținem în brațe și nu doar la bine, ci mai ales la rău.