Jurnal I

Azi am fost la film. Singură. Nu mai fusesem niciodată singură la film în toți anii mei de viață, pentru că mi s-a părut mereu că întunericul din sala de cinema nu e făcut pentru singurătăți, ci pentru mâini care se caută una pe alta, pentru șoapte, pentru comentarii, pentru privirile pe care le arunci către oamenii tăi atunci când râd sau când totul o ia razna în film.

Întunericul nu e pentru singurătăți, nu face decât să le adâncească.

M-am dus ca să plâng, recunosc. Știam dinainte că voi plânge. Și am plâns. Doamne, ce am mai plâns. Mi se înnodau lacrimile în barbă. Dar a fost frumos să fim doar eu și toate sentimentele mele (plus încă vreo patruzeci de oameni, e adevărat, nu că mi-ar fi observat cineva prezența, nu că i-ar fi păsat cuiva).

La ce film am fost? La o animație, un film pentru copii și, în același timp, pentru oameni mari care n-au fost destul copii când le era vremea sau care nu s-au împăcat niciodată cu versiunile acelea mai tinere din ei, iar acele versiuni încă mai ies din când în când la suprafață doar pentru a le da bătăi de cap.

Am fost la Inside Out 2, după ce am văzut Inside Out 1 de vreo 10 ori înainte, pentru că sunt foarte multe versiuni mai tinere ale mele care încă îmi dau bătăi de cap, iar eu nu reușesc mereu să le înțeleg și să le împac cu cea care sunt astăzi.

Nu o să vorbesc despre poveste. Nu o să judec scene sau personaje. Ce scriu aici nu e o recenzie. Ce scriu aici e despre mine și despre ce a lăsat acest film în sufletul meu. Iar filmul ăsta a dezlegat niște noduri. Fix asta a făcut.

Când am intrat în sală, eram obosită după o zi de muncă, iritată de căldura de afară, supărată pe lume că nu e așa cum mi-aș dori eu să fie.

Când am ieșit din sală, aveam sufletul mai ușor și parcă mă înțelegeam ceva mai bine pe mine însămi.

Mă lupt de ani buni cu anxietatea, e un adevăr pe care cu greu l-am înțeles și l-am acceptat. Îmi fac griji pentru orice, mă pregătesc mereu pentru ce e mai rău și îmi imaginez cele mai crunte scenarii, pentru că o parte din mine așa crede că e bine, să nu lași nimic din ce te-ar putea doborî să te ia prin surprindere, să nu lași nimic din tot ce e bun și frumos să te bucure până la preaplin din cauză că ce ar putea urma după te-ar putea frânge pe din două.

Filmul ăsta mi-a adus aminte că nu sunt singură și că nu te pregătește nimeni pentru viață cu adevărat, că învățăm cu toții din mers, făcând greșeli, bâjbâind orbește până ne dăm seama cum se face de fapt, cum se trăiește viața, propria viață, nu a celorlalți.

Filmul ăsta parcă m-a luat de mână și mi-a spus că o să fie bine. Iar eu l-am crezut.

Din acest motiv mi-a plăcut atât de mult, pentru că l-am crezut. Fie că e vorba despre cărți, muzică, filme sau oricare altă formă de artă, asta am căutat mereu, să mă facă să cred, chiar dacă știu că nu e adevărat, să mă facă să simt, chiar dacă povestea nu e a mea, pentru că despre asta ar trebui să fie arta, nu despre ce pui când creezi, ci despre ce ajunge la celălalt. Degeaba pui dacă nu poți să transmiți. Iar Inside Out 2 transmite. Mie mi-a transmis. Probabil sunt și oameni pe care nu i-a atins, dar cu siguranță sunt mai mulți la care a ajuns și a rămas pentru multă vreme de acum înainte.

Eram oameni de toate vârstele în sală, copii, bunici, adulți, adolescenți. Și n-am fost singura care a plâns. Era un băiat pe rândul din fața mea, câteva locuri mai la dreapta, care a plâns la fel de mult ca mine. Nici nu cred că terminase liceul. Nu era singur, venise cu câțiva prieteni, și fete și băieți. Și a plâns, fără să îi pese că îl vede cineva. Iar ei nu au râs, nu au făcut glume, l-au lăsat să plângă. Iar eu am început să am mai multă încredere că în viitor nu o să ne mai fie atât de frică să arătăm că suntem și slabi câteodată, că pur și simplu nu putem mereu să fim puternici și că nici nu trebuie să fim.

Ce voiam să vă spun e că vă recomand filmul, dar m-am cam luat cu vorba. Defect profesional. O să mai ruleze câteva săptămâni la cinema, apoi va apărea, probabil, și pe platformele de streaming. Mergeți să-l vedeți. Singuri, cu prietenii, cu persoana iubită, cu copiii, nu are importanță. S-ar putea să deznoade ceva și în voi. Nu vă promit, dar s-ar putea să o facă.

În încheiere, vă las replica mea preferată din film:

Poate că asta se întâmplă atunci când crești, simți tot mai puțină fericire.