E tare ciudată lumea asta câteodată.

Mă întreb uneori de ce încearcă lumea, întreaga lume, să ne dezvolte într-o singură direcție, de parcă n-am ști cu toții că nu poți crește ramuri spre cer dacă nu înfigi și rădăcini adânc în pământ.

De ce, oare?

E tare ciudată lumea asta câteodată.

Te învață să iubești, dar niciodată cum să nu îți mai pese de nimeni sau nimic. Și, inevitabil, cu toții ajungem în acel punct, vecin cu marginea disperării, în care pur și simplu vrei să renunți, să te desprinzi, să dezlegi sforile care s-au strâns în jurul tău, gata să te sufoce, dar nu poți. Nu poți pentru că nu știi. Și nu știi pentru că nu te-a învățat nimeni. Nu ți-a spus nimeni că vei avea nevoie vreodată. Și totuși ai. Uneori ai nevoie ca de aer să nu îți mai pese și să nu mai iubești.

Te învață să strângi și să aduni, dar nu și cum să te lepezi de ce ai strâns și adunat. De la scoici și pietricele colorate până la oameni care nu mai fac bine, de la cuvinte nerostite până la stări de neînțeles, le adunăm pe toate în noi și în jurul nostru ca pe o comoară bine tăinuită și abia târziu, foarte târziu, ne dăm seama că toate sunt legate de noi prin fire nevăzute și că în loc să ne aducă bucurii nu fac decât să ne țină captivi într-un loc în care nu am mai vrea să fim.

Te învață să te pierzi în mulțime, nu și cum să te regăsești. Te învață să te potrivești, să netezești muchiile și colțurile din care ești făcut, să privești în jur și să te transformi în ceea ce vezi. Dar nu te învață să găsești drumul înapoi, să ascuți rotunjimi și nici cum să privești înăuntru ca să transformi lumea în ceea ce ai găsit în tine. Nu te învață... și e atât de păcat.

Te învață să visezi zborul și uneori, doar uneori, îți arată și cum se face, pentru că cerul albastru a fost și va fi întotdeauna mai amăgitor decât iarba verde de sub tălpile goale, dar poate că uneori, doar uneori, cerul e un alt loc lipsit de margini în care să te pierzi, în vreme ce iarba e ancora care te ține aproape de sine când afară sunt nori.

Te învață cum să te folosești de cuvinte, nu și cum să te descurci între tăceri. Și vine o vreme când îți dai seama că vorbele sunt calea ușoară, drumul mai lin, pe când tăcerile sunt numai abisuri și culmi, iar tu, cu mâinile goale, nu știi nici de unde să le apuci, nici cum să le treci...

Pentru că lumea ne învață cum să ne descurcăm într-o singură direcție, în cealaltă suntem ai nimănui.