Drum închis

Între mine și lume sunt mii se drumuri umblate, zi după zi, iar și iar, fără oprire și fără vameși care să oprească pe cineva, însă printre toate aceste drumuri mai zace unul, neasfaltat, neumblat de altcineva în afară de mine, iar la capetele acestui drum, de câte un ștachete uscat, atârnă un semn pe care am scris de mână cândva, nu mai țin minte când, drum închis.

Drumul ăsta închis nu duce, așa cum te-ai aștepta, de la mine la lume decât arareori. Mai adesea, drumul ăsta duce de la mine la mine, și din acest motiv l-am închis mai demult, căci oricât mi-ar fi plăcut să cred că pot și oricât aș fi vrut să îi iau pe alții cu mine, nu s-a putut, pentru că nu se poate să te vezi pe tine atunci când te uiți la celălalt, pentru că atingerea ierbii de sub tălpi o să pălească mereu sub atingerea a două mâini care se țin strâns una de cealaltă, pentru că e tare, tare greu să te auzi suspinând sau strigând atunci când porți vocea altcuiva în minte.

Așa că acum nu mai merge nimeni pe acest drum în afară de mine și, din nefericire, nu e deloc un drum ușor de umblat.

Mă obligă să mă întind pe spate și să mă uit după nori pe cerul uscat până mi se împăienjenesc ochii, când tot ce aș vrea să fac e să îmi iau lumea toată în cap și să fug cât mai departe, să cuprind cât mai multe din ea.

Mă trage înainte, tot înainte, după promisiuni rostite vag și iluzii care nu se știe dacă își au rădăcinile în realitate, când eu îmi spun că nu mai pot, iar fiecare pas ustură și doare.

Mă ține în frig, mă poartă prin rugi și mărăcini și mă face aproape în fiecare zi să vreau să mă întorc, dar chiar înainte să renunț îmi scoate în cale câte un petic de iarbă crudă și o bucată de cer înstelat.

Cu iarbă crudă și stele e pavat acest drum, dar înainte de ele, e plin de mărăcini și dorințe arzătoare de a renunța, căci acest drum care duce înapoi către mine, e cel mai greu pe care am călcat.

Și trebuie să îl umblu singură, de la un capăt la altul, așa cum, poate, fiecare ar trebui să își umble propriul drum către sine, fără să conteze cât de adânc intră mărăcinii în carne sau cât de reci sunt iernile anevoioase prin care te poartă, fără să conteze cât de departe de lume te duce sau de câte ori te face să te întrebi dacă merită.

Eu numai pe acest drum am reușit să mă aud, să mă văd, să mă găsesc, așa cum nu m-am găsit niciodată în vreo oglindă. Numai pe acest drum mi-am îngăduit să fiu slabă, să urlu, să înțeleg că înainte de a avea nevoie de altcineva am nevoie de mine. Numai pe acest drum am reușit să mă lepăd de straturi și să ajung la sâmbure, iar după ce am pășit la capătul acestui drum și m-am regăsit pe mine, așa cum sunt cu adevărat, am alergat înapoi către lume ca să îi spun că, în sfârșit, știu cine sunt.