Despre iubire și frică

Adevărul e că nimeni nu înțelege iubirea. Oricât de adânc ți-ai afunda mâinile în ea, oricât ai încerca să îi atingi celălalt capăt, să întrezărești ce se găsește acolo, oricât te-ai întreba și ai alerga după răspunsuri, oricât ai sta și ai privi înăuntru, în tine, n-ai să poți s-o înțelegi.

N-ai să poți, pur și simplu.

Pentru că iubirea e rădăcina din care crește totul, și flori și mărăcini, deopotrivă. Pentru că iubirea cunoaște și atinge locuri pe care nu putem nici să ni le imaginăm. Pentru că așa e iubirea, cel mai dulce și cel mai amar dintre mistere, cea mai frumoasă certitudine și cea mai îngrozitoare frică.

Iubirea e o frică. N-a spus-o nimeni până acum sau poate a spus-o, dar nu am auzit, așa că o spun eu. Iubirea e o frică. Înainte nu aș fi crezut, acum o știu cu siguranță.

Iubirea înseamnă să îți fie frică, aproape în fiecare clipă, că ai să pierzi, că nu va fi, că n-ai să fii, că nu se va putea, că nu se va mai vrea, că lumea asta, atât de haină câteodată, nu te va mai lăsa într-o zi, fără să te pregătească și fără să te anunțe, să îți trăiești iubirea, așa cum ți-a fost dată.

Iubirea înseamnă să îți fie frică și să nu înțelegi de unde vine frica asta, dacă a răsărit din tine sau dacă a semănat-o cineva.

Iubirea înseamnă să ai și să ai înseamnă să poți pierde. Și să nu-mi vorbiți mie despre lucruri care sunt menite să fie și care nu se pierd niciodată, pentru că nimic nu e menit să fie la nesfârșit, iar în lumea asta cât o gămălie de ac e atât de ușor să pierzi, să pierzi orice, de la ceilalți până la tine însuți.

Când iubești, îți e frică. Când iubești cu adevărat, cu tot ce ești și ce nu ești, cu tot ce ai și ce nu ai, îți e frică.

Iubirea înseamnă să ai. Iubirea înseamnă să ai tot ce ți-ai dorit mai mult pe lume. Și când strângi în brațe tot ce ți-ai dorit mai mult pe lume, nu se poată să nu îți fie frică să pierzi acel ceva.