„Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” e doar o minciună.
Și poate că am înțeles greșit iubirea de atâtea ori, iar asta doar pentru că așa ne-au promis alții că va fi. Adevărul e că Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți e doar o minciună.
Fericirea nu e o stare de fapt. De cele mai multe ori trebuie să alergi după ea, să te zbați pentru ea, să faci sacrificii, să te rogi, să aștepți și toate astea pentru că viața obișnuiește să fie complicată, pentru că noi înșine suntem adesea complicați.
Să crezi în persoana iubită atunci când nici măcar ea nu mai crede. Să îi sprijini ideile, oricât ar părea ele de nebunești. Să îl asculți pe cel drag atunci când știi că niciun cuvânt nu îți va putea arăta iubirea mai bine. Să îi arăți încredere. Să îi dai încredere. Să dovedești ce simți prin fapte, nu prin vorbe. Să fii sincer cu tine, dar și cu celălalt. Să cazi împreună cu celălalt. Să te ridici împreună cu el. Să treci peste probleme care, poate, pe alții i-ar despărți. Să faci față greutăților de zi cu zi știind că acasă te va aștepta mereu cineva pentru care merită să fii puternic. Toate astea reflectă iubirea. Toate astea ajută doi oameni să îmbătrânească împreună.
În fond, între a fi și a nu fi nu e decât un pas, iar noi îi dăm atâta importanță acelui ultim pas când, de fapt, nu ar trebui să conteze decât toți ceilalți.
Felul în care te-a ținut omul de alături de mână ca să nu te prăbușești, șoaptele de la miezul nopților albe în care nu știai încotro s-o apuci, mâinile care ți-au desenat zâmbete pe față în zilele negre și lungi, sufletul care s-a făcut cuib pentru sufletul tău și nu s-a mai desfăcut niciodată de atunci. Astfel de pași ar trebui să conteze.
Finalul e doar ultimul pas. Viața e făcută din toți pașii dinaintea lui.
Și nu există viață pe deplin fericită. Nu există Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, există doar oameni care se iubesc și care, în loc să lase toate pietrele aruncate înspre ei să le dărâme iubirea, fac din acele pietre un zid și continuă să se iubească la adăpostul lui.
